In “cabinetul de curiozitati literare” al marelui prozator bri­tanic Julian Barnes, ultima reusita este “Nimicul de temut”, un fals tratat de ta­na­tologie in care au­torul amesteca un insectar de instantanee ale mortii cu (pse­udo)autobiografia cruda, mar­cata de accente co­mice si de o tan­dre­te bi­ne ascun­sa de stilul sec si re­ce care im­prumuta din rigor mor­tis-ul subi­ec­tului insusi. Cartea „Nimicul de temut” de Julian Barnes poate fi cumparata de pe site-ul buybooks.ro la preturi speciale.

O carte incla­sa­bila. In­co­moda? Putin spus. Necesara? Si da, si nu, adi­ca nu mai mult decat orice alta opera literara.

La doi ani de la cel mai bine vandut roman, Julian Barnes ne ofera o memorie despre mortalitate care atinge credinta, stiinta si familia, precum si o serie bogata de figuri exemplare care de-a lungul secolelor s-au confruntat cu aceleasi intrebari pe care le pune acum despre cel mai de baza fapt de viata: disparitia sa inevitabila.

Daca frica de moarte este „cel mai rational lucru din lume”, cum se lupta cu ea? Un ateu la douazeci, un agnostic la saizeci, Barnes analizeaza diferitele argumente pentru si impotriva si cu Dumnezeu si la linia de sange al carui arhivar, in urma mortii parintilor sai, a devenit – un alt taram al misterului, in care un sertar de memento si propriile sale amintiri (ca sa nu mai vorbim de cele ale fratelui sau filosof) adesea nu reusesc sa se conecteze. Exista si alti stramosi: scriitorii – „cei mai multi morti si foarte multi dintre ei francezi” – care sunt tovarasii sai zilnici, suplimentati de compozitori si teologi si oameni de stiinta ale caror explorari similare sunt tesute in acest cont cu o largime emotionanta de intelect si de fericire a spiritului.

Cumplita? Da, dar jus­ta. Timor mortis-ul este angoa­sa ca­re il macina pe Julian Barnes inca de la varsta adolescentei, cand a simtit pen­tru prima data “le reveil mortel”, “des­tep­tarea intru moarte”. In absen­ta lui Dumnezeu, in care Julian Barnes nu crede, dar caruia ii simte lipsa, Moar­tea este argu­men­tul su­prem. Singura forta care i se poate opune este Rati­u­nea, iar arma ei cea mai po­trivita e Me­moria. Caci, nu atat de moarte se teme Barnes, cat de degra­da­rea mentala ca­re repre­zinta “anti­ca­mera mortii” si de uitare, con­stient de faptul ca pana la ur­ma cartile sale vor avea un ultim ci­ti­tor.

Fratii Barnes, scriitorul obsedat de moarte si filoso­ful cu o aple­care e­xo­­tica spre vesti­men­tatia secolului al XVIII-lea, nu sunt cei mai excentrici ex­ponenti ai mult prea umanei familii Barnes si nici ai cartii, fiind intrecuti adesea de fratii spirituali ai autorului, scri­i­torii sau compozitorii la “masa cu lamai” a caror moarte era vesnic cel mai proaspat plat du jour.

S-a vindecat Julian Barnes de spaima mortii scriind a­ceas­­­ta carte? Sigur nu. Dar ea trebuie privita ca o terapie prin expu­nere si o incercare de exorcizare a de­mo­nilor. O carte test de andu­ran­ta, care se citeste cu sincope, cu abando­nuri si reveniri, dar o carte eleganta si admirabil scri­sa.

Daca are un defect, acela este faptul ca nu lumineaza cu ni­mic viata: con­cen­trarea obsesiva asu­pra ideii de sfar­­sit, anticiparea lui prin istoriile tuturor scriitorilor sau compo­zi­torilor mari, care s-au temut si au sfarsit exact asa cum nu si-au do­rit, de­vine asemenea unuia dintre acele al­bu­me de altadata, in care contem­plai – cu sau fara frison, dar cu certa si bizara curi­ozitate – fotografiile mor­ti­lor.