Imaginile au socat pe toata lumea. Erau fotografii cu ultimul elicopter care s-a ridicat de pe acoperisul ambasadei americane din Saigon. Au fost oameni care, in disperarea lor, s-au agatat de elicopter. Umilirea unei puteri mondiale a fost lasata sa fie vazuta de toata lumea.

Vietnam a invins America, David l-a invins pe Goliat. Ceea ce s-a intamplat la 30 aprilie 1975 la Saigon a fost considerat imposibil. Si zarva a durat zeci de ani, dureaza pana astazi.

La patruzeci de ani de la sfarsitul razboiului din Vietnam, la Washington se afla un monument, negru ca noaptea si ca tristetea. Un zid inalt si intunecat deasupra capetelor vizitatorilor, pe care sunt gravate numele celor 58.000 de soldati americani morti. Pe atunci se numeau „baieti”. Multi nu aveau nici 20 de ani cand au fost trimisi la razboi.

Richard Crisci, care implineste astazi 73 de ani, nu inceteaza sa fie uimit de ingeniozitatea si lipsa de experienta cu care multi dintre generatia sa au intrat in razboi.

Un soldat american in Vietnam in 1975.

„Eram tineri care veneau de la liceu, stateam la trei metri inaltime si credeam ca gloantele nu ne fac nimic (…) Habar nu aveam”, spune el. Astazi, gasind numele camarazilor sai morti pe peretele negru, stie ca tocmai a avut noroc.

O femeie in varsta de 70 de ani dintr-o suburbie din Washington isi aminteste si de imaginile din ultimele zile de razboi care au fost vazute pe ecranele de televiziune. „Razboiul s-a incheiat asa cum a inceput: fara o declaratie de razboi la inceput si fara o declaratie oficiala de sfarsit”, spune el.

Ce ai simtit cand ai vazut imaginile zborului grabit de la Saigon? „Stiam doar ca nu am fost deosebit de surprinsa”, spune ea.

Pana astazi nu exista o explicatie definitiva si completa a motivului pentru care o putere mondiala precum Statele Unite s-a scufundat in mlastina razboiului din Vietnam, de ce cea mai puternica armata din lume a fost supusa de „razboinici desculti”.

„Refuz sa cred ca o putere de clasa a patra precum Vietnamul de Nord nu trebuie sa renunte la un moment dat”, a spus atunci secretarul de stat Henry Kissinger. Cuvintele lui sunau puternice si convingatoare, dar in adancul lui ii aratau nedumerirea.

Ironiile istoriei: Kissinger a fost cel care, cu doi ani inainte de sfarsitul penibil, a semnat un fel de tratat de pace cu Vietnamul pentru care a primit ample laude. Kissinger si negociatorul nord-vietnamez Le Duc Tho au primit Premiul Nobel pentru Pace. Americanul a primit-o, omologul sau a respins-o. Si in cele din urma pacea nu a fost atinsa.

„Intre istorici predomina ideea ca razboiul a fost o greseala”, spune profesorul Philip Catton de la Universitatea Ohio. Dezbaterea actuala este dominata de doua sectoare. Pe de o parte sunt „ortodocsii”, care cred ca nu exista nicio cale ca Statele Unite sa castige razboiul, pentru ca a fost un razboi impotriva gherilelor care nu aveau nimic de pierdut, impotriva unui „popor inarmat” care lupta impotriva invadatorilor. cu vointa deznadejdii.

Catton spune ca Washington a vazut razboiul ca parte a luptei globale impotriva comunismului, dar legendarul lider vietnamez „Hi Chi Minh a fost mai mult un nationalist decat un comunist”.

Pe de alta parte se afla „revisionistii”, care cred ca razboiul ar fi putut intr-adevar sa fie castigat. Pentru asta, Statele Unite ar fi trebuit sa bombardeze mai mult Vietnamul de Nord si sa trimita mai multe trupe in Cambodgia si Laos vecine.

Ceea ce ramane este „sindromul Vietnam”, teama de a se imbarca din nou intr-o aventura militara fara pregatire suficienta. „Am alungat sindromul Vietnam odata pentru totdeauna”, a sarbatorit presedintele George HW Bush dupa eliberarea Kuweitului in februarie 1991. El a sarbatorit prea devreme.

Razboaiele din Irak si Afganistan au reaparut teama de „Mission Creep”, coborarea lenta intr-un razboi de neinvins. Cel putin pentru presedintele Barack Obama, teama de complicatii militare a devenit o constanta in timpul mandatului sau, iar acesta avea doar 14 ani cand imaginile impresionante cu elicopterul care paraseste Saigonul au facut inconjurul lumii.