Pe strazile intortocheate ale orasului vechi Kashgar, din Xinjiang, grupuri de turisti Han – grupul etnic majoritar din China – cu viziere, camere si telefoane mobile se ingramadesc pentru a-si face selfie-uri in jurul cladirii urmatoare din itinerariul lor.
Un portic flancat de doua turnuri —doua minarete—, ambele sparte. „Aceasta”, explica ghidul, „odinioara era o moschee. Dar autoritatile i-au retras permisul. Si e bine ca au facut-o. In primul rand, pentru ca asa se lupta liberalizarea religioasa. In al doilea rand, pentru ca islamul stipuleaza ca ar trebui sa existe o moschee pentru fiecare cativa locuitori, iar obiceiul dicta ca constructia si intretinerea sa fie platite de vecini. Acum, din moment ce nu mai functioneaza, vecinii economisesc acei bani si ii pot investi in alte lucruri”.
Turistii continua sa-si faca selfie-uri si ghidul, vorbind neinfricat: „Credinciosii au libertate totala de a se ruga, dar in marile moschei, construite de guvern”. La cateva sute de metri distanta, un alt grup face si fotografii langa o alta moschee confiscata, tot cu minaretele smulse. Pridvorul a fost acoperit cu gips-carton roz pal. „Este o culoare foarte frumoasa!” spune un turist de varsta mijlocie, intrebat ce starneste un asemenea interes. Cateva strazi mai incolo, o alta moschee inchisa, fara minarete sau orice alt simbol care sa o identifice ca atare. Si altul. Si altul.
Intr-o plimbare intamplatoare prin orasul vechi Kashgar, unul dintre orasele cheie pentru cultura uigura din Xinjiang, am gasit aproximativ treizeci de moschei. Dintre acestia, doar trei, printre care maiestuosul Id Kah cu minarete galbene, principalul oras din oras, isi mentin functia religioasa, toate impodobite cu un steag national fluturat si semnul „iubeste tara, iubeste Partidul”. Altele au fost transformate in alte functii: centre de vaccinare impotriva covid, magazine de suveniruri. Una a ajuns sa fie transformata in cantina, pana cand proprietarii au fost nevoiti sa o inchida. Un altul serveste acum ca pisoar pentru turisti; in interior se mai poate distinge zona in care se practicau ablutiile rituale. Dar majoritatea sunt pur si simplu inchise.
Nu se intampla doar in Kashgar. Imaginile din satelit arata disparitia referintelor culturale uigure in tot Xinjiang. La 500 de kilometri spre est, in Hotan, un alt oras dintre orasele cu cea mai mare proportie de locuitori uiguri din regiune, secera si ciocanul prezideaza un monument al „valorilor fundamentale ale socialismului”. Parcul in care se afla este complet nou: a fost amenajat tocmai la timp pentru sarbatorirea centenarului Partidului Comunist de la 1. In ianuarie, acel teren era un teren viran. Chiar si inainte, acolo era o moschee, Bazar del Caballo, una dintre cele mai populare din prefectura.
La cateva strazi distanta, niste macarale sunt in plina actiune. Pe locul unde se afla o alta moschee, afisele lucrarii anunta ca in cateva luni se va construi aici un complex hotelier si de apartamente sub un brand multinational. Adiacent orasului vechi reconstruit, o parcare ocupa spatiul in care a fost moscheea Id Kah.
Raportul Cultural erasure: Tracing the destruction of Uyghur and Islamic spaces in Xinjiang (Cultural erasure: tracing the destruction of Uyghur and Islamic spaces in Xinjiang), de la Australian Strategic Policy Institute (ASPI), estimeaza ca, din cele aproape 24.000 de moschei care existat in Xinjiang in 2004, in jur de 16.000 – 65% din total – au fost avariate ca urmare a politicilor guvernamentale, majoritatea din 2017. Dintre acestea, 8.500 au fost complet demolate. In plus, 30% din siturile islamice importante – altare, scoli, cimitire, parti integrante ale culturii uigure si legatura acesteia cu pamantul – au fost, de asemenea, distruse si 28% deteriorate sau modificate. Un nivel de eliminare nemaivazut din vremea Revolutiei Culturale.
„Inlaturarea deliberata a elementelor tangibile ale culturii uigure si islamice locale din Xinjiang pare a fi o politica directionata la nivel central, dar implementata la nivel local, al carei scop final este sa chinezizeze cultura locala si, in cele din urma, sa realizeze transformarea completa a gandirii si comportamentului comunitatea uigura”, subliniaza studiul ASPI.
Aceasta transformare, analizeaza prin telefon profesorul Rian Thum, de la Institutul Chinez de la Universitatea din Manchester, se extinde chiar si la locuinte, forma, distributia si continutul acesteia. „In documentele guvernamentale in sine este foarte clar ca vor sa schimbe spatiile culturale fizice in care locuiesc uigurii – chiar si interiorul caselor lor – pentru a le transforma in ceea ce ei considera modern si civilizat. Statul chinez percepe cultura uigura ca fiind inapoiata si barbara. Prin urmare, el vede distrugerea ca pe ceva care aduce modernitate, progres si civilizatie unui popor inapoiat.”
De asemenea, adauga Thum, „ei cred ca cultura uigura, pe care o considera inapoiata, este motivul sau unul dintre motivele pentru care uigurii rezista mandatului guvernului chinez. Deci asta explica probabil de ce ei dezgroapa si distrug toate aceste lucruri.”
China sustine ca are grija si repara lacasurile de cult musulmane si neaga categoric ca limiteaza practicile religioase ale minoritatii uigure. „Constitutia Republicii Populare Chineze prevede ca cetatenii au dreptul la credintele lor religioase. Nicio organizatie guvernamentala, grup social sau individ nu ii va forta sa le aiba sau sa nu le aiba si nici nu ii va discrimina pe motive de credinta. Toate activitatile religioase legitime sunt protejate”, a declarat un purtator de cuvant al guvernului din Xinjiang in martie.
Intr-o carte alba publicata saptamana trecuta, Consiliul de Stat, executivul chinez, sustine ca „la instalatiile aflate intr-o stare proasta de conservare, departamentele guvernamentale au rezolvat potentiale riscuri de securitate prin reconstructie, relocare sau extindere. , garantand astfel practica sigura si calma. a religiei, respectand dorintele credinciosilor”.
Dar cele cateva moschei operationale isi deschid portile doar vineri, si nu pentru cele cinci rugaciuni obligatorii. In acea zi sfanta, la ora autorizata de la trei dupa-amiaza, zeci de uiguri in varsta pot fi vazuti adunandu-se la moscheea veche de o mie de ani Id Kah. Dar un altul mai mic este abordat doar de trei persoane. „Nu, nu ne vom ruga. O sa vorbim despre lucrurile noastre”, asigura portarul, inainte de a inchide usa ferm. Ca si in restul moscheilor aflate in functiune, mai multe camere monitorizeaza intrarea.
In afara lacasurilor de cult, practica religioasa pare si ea limitata. Simbolurile nu sunt vazute in public. Detinerea unui Coran sau postul in Ramadan – denunta ONG-urile si uigurii in exil – poate fi un motiv pentru a ajunge intr-una dintre temutele lagare de reeducare cu care China asigura ca a invins terorismul islamic. Intrebarea despre ceea ce se citeste in unele dintre putinele inscriptii coranice vizibile in public – pe un mormant dintr-un cimitir, de exemplu – provoaca un raspuns unanim: „Nu stiu”.
„Musulmanii care traiesc in Xinjiang nu-si pot practica religia”, spune Amnesty International in raportul sau recent Ca si cum am fi inamicul intr-un razboi; Internarea in masa a Chinei, tortura si persecutia musulmanilor din Xinjiang. „Numerele practici islamice pe care musulmanii le considera esentiale pentru religia lor si care nu au fost interzise in mod explicit de lege sunt acum interzise in practica. Musulmanii sunt impiedicati sa se roage, sa mearga la moschei, sa predea religie, sa poarte haine religioase sau sa le dea copiilor nume cu sunet islamic. Ca urmare a amenintarii constante si credibile de arestare, musulmanii din Xinjiang si-au modificat comportamentul intr-o asemenea masura incat nu mai prezinta semne exterioare de practicare a religiei”.
Kashgar, sau capitala Xinjiang, Urumqi, par mai putin afectate decat alte locuri mai putin turistice, precum Hotan sau Yarkand, in ceea ce priveste disparitia locurilor lor sacre. Desi, la fel ca moscheile fara minaret din cartierul vechi al lui Kashgar, ele par, mai presus de toate, sa fi fost pastrate mai mult ca atractii turistice decat locuri pentru practica religioasa sau conservarea culturii uigure. Vechea Madrasa Sachi Medris din Kashgar nu a mai fost o scoala coranica de ani de zile, servind doar drept scena pentru ca vizitatorii sa faca fotografii. Moscheea Id Kah, cu exceptia scurtei perioade in care este inchisa pentru rugaciunile de vineri, percepe o taxa de intrare uriasa de sase euro pentru cei care doresc sa o admire. Marele Bazar din Urumqi gazduieste o piata;
La marginea orasului Kashgar, ceea ce a fost cunoscut oficial drept Gradinile Printesei Xiangfei din 2015 este o atractie populara in randul turistilor Han: un mausoleu vechi de secole, cu o cupola superba si minarete inalte care stralucesc cu placi de smarald, acvamarin si garda.
Este un sanctuar sufi si unul dintre cele mai importante locuri pentru cultura uigura. Este mausoleul lui Afaq Hoja, un lider militar care a luptat cu Qing – dinastia Qianlong – in secolul al XVIII-lea. Clanul pe care l-a fondat a stabilit un stat independent pe scurt la mijlocul secolului al XIX-lea. Ani de zile, a fost un centru de pelerinaj, unde uigurii au venit sa invete despre istoria lor. Astazi, desi numele liderului apare pe mormantul sau, nu se mentioneaza nimic despre el, nici despre viata sau mostenirea lui, in complex.
Gradinile, in schimb, sunt acum un parc tematic inflorit, care cu o nota aproape Disney celebreaza o alta poveste: cea a unei nobile uigure, Xiangfei (Concubina parfumata, in mandarina) sau Iparhan ―numele ei adevarat uigur― si dragostea la prima vedere intre ea si imparatul Qianlong, cuceritorul care a integrat definitiv regiunea in orbita chineza in urma cu doua secole si jumatate. Afectiunea dintre imparat si printesa sa a fost atat de puternica, conform acestei versiuni, incat, atunci cand aceasta a murit, a aranjat o escorta de o suta de barbati care sa o duca sa fie ingropata in peisajele pe care Xiangfei le iubise in copilarie.
Autobuzele pline de turisti Han vin zilnic pentru a vedea o reproducere a casei in care se presupune ca a crescut Xiangfei, copacul pe care l-a „plantat inainte de a pleca la Beijing” sau pergola unde, conform acestei versiuni, canta si dansa. Si, bineinteles, mormantul lui, marcat cu o panza rosie intr-un colt al mausoleului. In aceasta versiune, nu spre deosebire de Pocahontas de la Disney, Xiangfei/Iparhan intruchipeaza spiritul de unitate dintre cele doua grupuri etnice, datand de secole in istorie, care este atat de larg promovat in discursurile si afisele oficiale.
Cartile anterioare implementarii Republicii Populare in 1949 vorbesc, in schimb, despre sotia unui capitan al razboiului din regatul oaza al Kashgar, luata drept prada dupa triumful trupelor imperiale si executia sotului ei. Dusa la Beijing, Iparhan/Xiangfei a ajuns sa-si ia viata acolo. Trupul lui nu s-a intors niciodata la Kashgar. Ea se odihneste, ca o concubina regala, la periferia orasului Beijing.
Putini uiguri, in afara de politia cu vesta antiglont, omniprezenta in intreaga regiune, sau angajatii parcului, par sa puna piciorul in complexul odata sfant in timpul zilei. La apus, poate, e alta poveste: turistii s-au inghesuit in autobuze, cu vizierele, camerele si telefoanele mobile, sub presiunea ghizilor; Aparand parca de nicaieri, un grup de uiguri in varsta vorbesc linistiti pe bancile de langa mausoleu.
