Picturile Ecaterinei Vrana se intalnesc cu sculpturile lui Marius Leonte la Curtea Veche, in viziunea curatorului Erwin Kessler. Acesta ne-a vorbit despre alegerea facuta si despre unicitatea celor doi artisti.

Cum ati ajuns la titlul “dulceamar”?

“Dulceamar” nu este un titlu, ci un enunt, un fel de a arata dintr-odata substanta expozitiei, care este chiar starea de dulce-amar, aceea pe care ai avea-o daca ai gusta concomitent miere si fiere. Acest lucru nu poate fi facut in realitate, dar arta este taramul tuturor posibilitatilor, locul in care improbabilul devine realizabil, iar legea non-contradictiei este suspendata. Asa cum face Ecaterina Vrana, atunci cand picteaza in culori fondante, jubilatorii, cele mai frustrante si penibile tribulatii ale vietii, sau cum face Marius Leonte, atunci cand pipaie cu gingasie, in bronz, cele mai taioase si rascolitoare lovituri. “Dulceamar” nu este doar o expozitie adresata gustului (estetic), ci este o expozitie cu gust. Gustul starii de gratie ce se zbate in starea de greata.

De ce considerati ca e un semn de schimbare, de innoire prezenta acestei expozitii in programul curatorial de la Curtea Veche?

Este o schimbare pentru ca la Curtea Veche sunt, in general, prezentati artisti ce se plaseaza pe pozitii ferme, artisti care profeseaza certitudinea unor semne (spirituale, existentiale sau pur artistice), in timp ce Vrana si Leonte sunt doi artisti perfect nesiguri, dez-echilibrati, alergici fata de orice ordine, ordonare, fata de oricare centru de putere, artisti care nu au repere nici in arta “matura” (cu setul ei de instrumente ale validarii, in care exhibarea abilitatilor tehnice, mestesugaresti joaca un rol crucial), nici in arta “tanara” (cu grila ei de evaluare, in care subversiunea, provocarea si croseul politic dau masura implicarii). Vrana si Leonte sunt doi artisti fara loc, fara stare si sunt expusi la Curtea Veche, acolo unde sunt desenate locurile si starile fixe ale artei noastre consacrate.

Ecaterina Vrana si Marius Leonte pot fi considerati exponenti ai generatiei ’96. Cum se raporteaza acestia la alti colegi de generatie?

Nu stiu daca Vrana si Leonte sunt chiar exponenti ai generatiei ’96. Cronologic, apartin acestei generatii. Insa generatia, in sine, nu s-a coagulat cu adevarat sau, atunci cand s-a coagulat, in grupari sau miscari, acestea au fost efemere si lipsite de consistenta ori semnificatie. Erau simple incercari flasce de iesire din anonimat sau disperate gesturi de supravietuire ale unei generatii care, desi a absolvit institutii de arta, a aterizat intr-o perioada si intr-o societate care nu aveau niciun interes pentru creatie, in general, si pentru arta, in special. Prematur trista si devreme obosita, preocupata – dar fara implicare – de sterile exercitii de stil, generatia ’96 este probabil cea mai deprofesionalizata generatie artistica din istoria noastra recenta.

Deprofesionalizata tehnic, artistic, dar mai ales deprofesionalizata ca vocatie, ca sens, rost si rol. O generatie pierduta, in deriva, si care, chiar daca mai supravietuieste, si-a pierdut temeiul, increderea in arta. Inaintea lor, a existat o generatie ’80 sigura pe arta, cu estetismul ei fulminant, bombastic si polimorf, care a consacrat o rutina a creativitatii multilaterale, luata frecvent drept experimentalism (in lipsa unui termen corect pentru nevoia de import cu orice pret), iar dupa ei au existat cei din generatia 1998-2000, generatia Rostopasca, cu voiosia, dezinhibitiile, vitalitatea, cinismul si dezinvoltura sadica ce caracterizeaza, inca, o parte din arta tanara de acum.

Vrana si Leonte sunt, de fapt, exceptii in generatia ’96, iar cu generatia 1998-2000 au doar o legatura de substrat (Ecaterina Vrana indeosebi, prin imaginarul ei in care perplexitatea si contradictoriul se conjuga cu un fel de estetism remanent, auto-compensatoriu, ce a constituit o referinta pentru generatia ulterioara).

Vrana si Leonte sunt insa, prin tenacitatea lor necarierista, adevarata reusita a generatiei ’96. Ei se disting atat de vidul “profesionist” si estet, practicat, ca arta, de exponentii generatiei ’80, cat si de haul “trairist” si critic, promovat ca life-style, de masa generatiei 1998-2000. Vrana si Leonte continua sa se sufoce in spatiul lor existential stramt, dar au, pe undeva, o deschidere subtila, esentialmente necritica fata de consumismul actual.

Cei doi sunt martori si protagonisti ai unei noi formule existentiale, a ceva nou ce se tese in jurul acceptarii lumii de aici si de acum, in afara intelegerii, in afara sensurilor, in afara temelor si tezelor. Nu stiu daca e ceva bun sau rau, stiu insa ca este adevarat si ca este actual. Iar asta conteaza, poate, cel mai mult.

Ecaterina Vrana/Marius Leonte, dulceamar la Galeria Anticariat Curtea Veche