Dan Perjovschi isi arhiveaza la Galeria Posibila intreaga cariera artistica si revede, impreuna cu Anca Ionita, modul in care s-a format si si-a elaborat limbajul artistic si strategiile sale de lucru.

Cincisprezece carti de artist, ziare, invitatii, cataloage si arhiva completa a revistei 22 va invita sa le rasfoiti, de azi, la Galeria Posibila. Perjovschi, cunoscut ca “artistul care a revolutionat desenul” – ce devine obiect, mediu pentru performance sau instalatie – il foloseste, in interventii artistice efemere, ca pe limbajul cel mai eficient, mai rapid si mai independent cu putinta. In acest context, retrospectiva de materiale tiparite devine arhiva si marturie a unui demers continuu al unui process-in-progress de analiza a lumii.

Imi vorbeai despre identitatea ta de artist, gasita in timp.

Am facut si scoala generala de arta, si liceul de arta, si facultatea de arta. Si toate au fost proaste. Insa fata de celelalte scoli din Romania, macar am avut sansa unei libertati mai vii. Faceai desen si pictura, si erai cineva. Mergeai in blugi la scoala, vorbeai de creatie in plin comunism, de lucruri care nu tin de o explicatie materialista. Era ceva diferit. Nu vreau sa ii jignesc pe profesorii mei, au facut ce stiau si ce puteau. Dar cand am vazut pe urma ce insemna la vremea aia restul lumii, la ce nivel eram… N-aveam nicio sansa. Am avut niste contexte fericite care m-au salvat. Cu ce bagaj am avut si din ce balta intelectuala am plecat…

Vrei sa zici ca nu aveai nicio sansa in raport cu exteriorul?

Da. Si in raport cu creatia in sine. Lumea e in alta parte, noi am fost 50 de ani afara din lume. Nu e ca la sarbi sau polonezi, ei si-au pastrat o mana sau un picior in lumea aia. Noi n-am avut, ne-am exclus singuri si de aia nu se leaga niste lucruri, ca ne lipsesc tronsoane intregi. E ca la autostrada, am asfaltat un kilometru la mijlocul ei…

Cum ai gasit modul asta de exprimare?

Am avut nevoie de 15 ani ca sa pot articula ceva, sa ma simt sigur pe ce fac. Mi-am dat seama ca am invatat de fapt o parte din mijloacele tehnice. Nu ce sa spun, ci cum sa spun, si cum-ul asta era adecvat la contextul de aici. Nu prea se putea face mare lucru cu el. Eu nu eram inarmat pentru ce as fi dorit ca intelectual sa fiu. Foarte multe lucrari din ziua de astazi se refera la alte lucrari din ziua de ieri. Eu nu ma refer, ca eu nu le-am avut. Sunt intrebat, care sunt modelele tale. Eu n-am. Cartoon? Cultura cartoon in Romania e ceva aparut dupa anul 2000. Modelul acolo e altul, studiezi in scoala anumite repere, chiar din ziua de azi, te raportezi la ele si iti creezi locul intre reperele existente. Eu nu le-am stiut, eu le-am aflat pe drum. Facand.

Care a fost punctul de turnura?

Eu cred ca as fi ramas numai in presa, mie imi placea, imi place cuvantul, textul, il simt ca pe o imagine. Dar am avut norocul ca un teoretician american, specialist in performance, Kristine Stiles, sa zica: ce faci tu, asta-i arta in spatiul public. Ziarul ca spatiu public. Ori eu nu m-am gandit la lucrul asta, nu m-am gandit ca ceea ce fac la ziar e neaparat arta. Pentru multa vreme partea asta de insertie sociala in ziar era o expresie, si restul era program artistic. Multi fac asa. Isi neaga jobul, nu reusesc sa interpreteze lucrurile. Am avut norocul ca le-am interpretat.

Cand ai desenat prima oara pe jos?

Am avut primul text la Venetia in 1999, cand am desenat pe jos direct. Un accident by the way, ca Ministerul Culturii nu dadea banii pentru un proiect aprobat de ei. Trebuia sa mergem, bienala incepea si atunci am zis ca nu mai produc, imi iau niste carioci, ma duc acolo si desenez direct pe jos. Si asa am facut. Au fost foarte multe din desenele deja publicate in 22 sau in cartile lui Patapievici. Nu era nicio diferenta stilistica. Si atunci…

Cum a fost?

Mi-a fost frica de spatiu, l-am caroiat, si in fiecare carou care era cam cat un A4 am facut cate un desen. A fost o piesa de mare succes. Era enorm spatiul, lumea calca pe desene, si le aratau si radeau, dar in procesul asta le si stergeau. Si atunci am vazut pentru prima data cum desenele mele pot trai libere pe un spatiu. Nu mai aveau careul ala, caroiajul sa le tina. Imediat dupa aia, urmatoarele proiecte nu am mai caroiat, am desenat direct si complet alandala pe pereti. At random. Eu nu am o tehnica. ~stia cand ma vad cum lucrez nu inteleg nimic. Ma apuc sa fac un desen in coltul ala, in coltul celalalt, total aiuristic si la un moment dat, dupa ce ma axez, lucrurile incep sa se lege, sa zicem, si compozitional. In rest e absolut free-style. Exista in ceea ce fac doua lucruri diferite. E o parte foarte vizibila din ceea ce eu fac ca artist, sunt lucrurile care trec si pe care le fac pe niste suprafete extrem de mari, si o parte fixa, desenul pe carnetel sau inserturile in diferite reviste, care raman ca serie.

Cum lucrezi, care e procesul de lucru?

Munca cu capatana e la fel de obositoare ca a celui cu halterele. Presupun ca toata lumea care executa o poveste, ala care fuge, ala care e pe scena, intra intr-o persona. Vad totul sub forma de desen, bule iesind din capul oamenilor, sunt la vanatoare. Pe urma e greu sa iesi din starea asta. Merg pe bicicleta, opresc ca sa notez repede in carnetel, am ceasca de cafea si nici nu apuc sa o duc la gura, e ceva foarte rapid. In general lucrez cam tot timpul. In caietele de notite e o debandada totala, sunt 5-6 proiecte care merg in acelasi timp, la care se adauga tot felul de lucruri, textul ala, deadline pentru nu stiu ce, e o munca teribila. Ca sa rezisti in competitia asta, presiunea e enorma. Cand ajungi sa ai o anumita notorietate, lumea iti cere sfatul sau te vrea, si daca refuzi, devii arogant. E un efort foarte mare. Si care nu se vede.