Actiunea celui mai recent roman al lui Salman Rushdie, The Enchantress of Florence, se petrece la curtea eleganta a tanarului imparat mogul Akbar din Fatehpur Sikri, in tumultuoasa Florenta a lui Lorenzo de Medici si intre aceste doua puncte. 

De ce ati ales un personaj ca Akbar?

Crescand in India, am fost indopat, in copilarie, cu povesti despre moguli – si multa vreme n-am vrut sa mai aud de ei, asa cum copiii englezi sunt intoxicati cu dinastia Tudorilor pana li se face sila de Regina Elizabeta. Am trecut printr-o etapa anti-moguli si nu voiam sa am de-a face cu ei. Dar unul dintre lucrurile pe care le-am invatat despre mine insumi este ca, pana la urma, trebuie sa acord atentie chestiilor care imi locuiesc in creier. Si atat Akbar, cat si Machiavelli sunt personaje care mi-au populat creierul dintotdeauna. Nu ma gandisem niciodata ca voi scrie despre ei doi in aceeasi carte. Dar am inteles, de-a lungul anilor, ca aceste figuri istorice imi inflacarau imaginatia si ca trebuia sa ma ocup de ei, la un moment dat. Una dintre marile atractii ale perioadei la care ma refer este ca multe lucruri pe care le consideram a face parte din lumea moderna s-au nascut atunci. E ca si cum ai privi cum se naste lumea in care traim acum.

Akbar a trecut prin mari incercari pentru a-si testa credinta, nu?

Cei doi preoti iezuiti care vin la Fatehpur Sikri au existat in realitate. Akbar era atat de interesat de filozofia crestina, incat a trimis un mesaj portughezilor din Goa, spunandu-le: “Trimiteti-mi doi filozofi, cei mai buni pe care-i aveti, cei mai capabili polemisti, fiindca vreau sa vina aici si sa se certe cu oamenii mei.” I-au trimis doi iezuiti, unul spaniol si celalalt italian, care au ramas la Fatehpur Sikri timp de 12 ani. Au petrecut 12 ani la Ibadat Khana (Casa de rugaciune), discutand cu filozofii lui Akbar. Atat de mare era dorinta lui de a intelege filozofia crestina si teologia crestina!Ce s-a intamplat la Ibadat Khana reprezinta unul dintre cele mai extraordinare aspecte ale domniei lui. Ideea de a te certa cu privire la originea lumii este un act de imaginatie. Ei au incercat sa reimagineze lumea in care traiau, printr-o dezbatere foarte, foarte serioasa. Era o idee incredibil de democratica, pentru un conducator absolut.

Prin ce difera discutiile noastre de astazi, de la TV sau de pe Internet, de acele dezbateri?

Sunt mai putin cinstite, uneori. In peisajul nostru multimedia, simti ca oamenii nu fac decat sa apere anumite pozitii, in loc sa argumenteze – in sensul filozofic, academic al termenului. Asa ca dezbaterea devine o ciocnire de pozitii, nu o cercetare cu final deschis. Cred ca e regretabil.

Ce v-a atras la Akbar, faptul ca este un cosmopolit intr-o lume musulmana?

Trebuie spus ca pentru fiecare Akbar exista un Aurangzeb (stranepotul lui fundamentalist). Au fost oameni la curtea lui Akbar care l-au criticat vehement, fiindca nu era destul de musulman. Istoricul Badauni, care e un personaj minor in cartea mea, credea despre el ca e pe punctul sa tradeze Islamul, prin sincretismul lui si prin interesul pe care-l arata altor credinte si filozofii. Asa ca intentiile lui erau un subiect controversat, chiar si atunci.Dar cred ca in acea perioada, care se intinde de la Akbar la Shahjahan, Islamul indian s-a dezvoltat ca o filozofie remarcabil de deschisa, multipla, pluralista, capabila sa inglobeze mai vechile sisteme religioase din India. E ceea ce-l face interesant – pentru ca, in final, sa vina Aurangzeb si sa distruga tot. Ma gandesc uneori ca, daca tot am scris despre Akbar, ar trebui sa scriu si despre Aurangzeb, ca sa echilibrez lucrurile. Intr-o comparatie absurda cu “Razboiul stelelor”, Akbar este Obi Wan Kenobi, iar Aurangzeb este Darth Vader. Daca tot scrii un scenariu extrem de fericit, poti sa-l scrii si pe cel extrem de nefericit.

Pe site-ul revistei The New Yorker a aparut un fragment din “The Enchantress of Florence”, exact in ziua in care se lansa filmul “Jodha Akbar” – un titlu ce reuneste numele a doua personaje principale din cartea dvs. Unii au spus ca e o conspiratie intre producatorii de la Bollywood si editorul cartii…

Ce straniu! Cand scriam cartea, nici macar nu stiam ca se face un astfel de film. Mi se pare uimitor ca s-a lansat odata cu cartea. Fragmentul din The New Yorker face parte din roman, dar nu din firul sau principal, asa ca poate unii oameni au capatat impresia gresita ca am scris despre Jodha si Akbar. Imi pare rau, dar n-am complotat nimic, cu niciun regizor de la Bollywood si cu nimeni altcineva.

In timpul documentarii pentru roman, v-ati dus la moscheea din Fatehpur Sikri. A fost prima oara ca ati intrat intr-o moschee, dupa fatwa?

Da. Fusesem la Fatehpur de multe ori inainte – dar mergand in timpul documentarii, am avut impresia ca ma aflam pentru prima oara acolo. Am putut sa vad locul, sa inteleg cat era de transformat. In acea zi, am avut un declic, am stiut cum va decurge o parte din roman. A fost extraordinar. Nu prea mi se intampla sa am asemenea momente de clarviziune in care sa zic “A, acum stiu.” Mi-am vazut personajele miscandu-se prin decor si am inteles cum va evolua naratiunea. A fost probabil cea mai utila calatorie de documentare din viata mea.

A mai existat vreun roman care sa va solicite atata documentare?

Am facut o multime de cercetari pentru “Shalimar, clovnul” – dar nu se compara cu asta. Aici am muncit, cu intermitente, zece ani. Am terminat “Shalimar” acum trei ani, un an si jumatate am citit non-stop si am petrecut inca un an scriind cartea. E ceva nou pentru mine. Pe vremea cand studiam istoria la Cambridge, aveam un profesor pe care-l chema Arthur Hibbert si care mi-a spus: “Niciodata sa nu scrii istorie, daca nu-i auzi pe oameni vorbind. Daca nu-i auzi vorbind, inseamna ca nu-i intelegi destul de bine si nu poti sa le spui povestea.” Intotdeauna am crezut ca sfatul asta se aplica si la fictiune. Pentru “The Enchantress…”, am simtit ca trebuie sa ajung in punctul in care sa pot lasa cercetarea deoparte si sa scriu pur si simplu. Dar ca sa ajungi la un asemenea punct, trebuie sa intreprinzi o cercetare uriasa, care sa-ti permita sa intelegi personajele pe dinauntru si sa le auzi vorbind.

Ati mentionat, in bibliografie, doua carti despre curtezanele din Renastere…

Am citit enorm de multe lucruri despre sex. In ambele culturi, se pare ca perioada la care ma refer a fost foarte senzuala, foarte deschisa. Asa ca pe langa “Kama Sutra” si lecturi de genul asta, m-am interesat si de ce se intampla in Italia, am studiat viata curtezanelor si modurile foarte variate in care acestea isi satisfaceau clientii. A fost educativ.