In ianuarie 1963, la cateva zile dupa ce generalul Charles de Gaulle a refuzat intrarea Regatului Unit in Comunitatea Economica Europeana de atunci, premierul conservator al Marii Britanii Harold Macmillan scria in jurnalul sau: „Marea intrebare ramane: care este alternativa? Daca suntem sinceri, trebuie sa spunem ca nu exista.
A existat un al doilea veto din partea generalului francez. Se temea ca Londra va actiona in Europa ca un cal troian pentru interesele americane. „Permiterea intrarii lor ar insemna sa oferim acordul nostru la toate artificiile, intarzierile si pretentiile, care ar tinde sa ascunda distrugerea unei cladiri care a fost construita cu pretul atator dureri si in mijlocul atator sperante”, a spus el.
In 1973, britanicii au intrat in sfarsit in club. Insa, dupa aproape cinci decenii de relatie complicata, pe 31 decembrie vor desavarsi deja, in scopuri practice, divortul istoric care a monopolizat agenda Westminster in ultimii cinci ani.
Care este alternativa? Nimeni nu stie inca in ce consta „Global Britain” despre care euroscepticii vorbesc ca pe un pamant promis. UE fara Regatul Unit a ramas oarecum schiopatata. Desi incomoda, pozitia britanica a echilibrat jocul puterilor, a exercitat un rol de contrapondere impotriva Frantei, a oferit un alt punct de vedere asupra integrarii si a actionat ca o punte cu Washington. Blocul va fi mai slab. Dar un Regat fara UE, indiferent daca doreste sau nu sa o asume, va fi, de asemenea, mai putin influent pe tabla de sah geopolitica.
In 1975, britanicii fusesera deja intrebati daca vor sa continue ca membri ai clubului. Electoratul a votat apoi in favoarea uniunii. Dar britanicii nu s-au simtit niciodata pro-europeni. S-au implicat fara tragere de inima intr-un proiect, initial economic, dar nu au salutat niciodata integrarea politica pe care a adus-o ulterior Tratatul de la Maastricht, cu consecintele pe care aceasta le-a presupus pentru suveranitatea lor nationala. Si cumva, Marea Britanie s-a bucurat intotdeauna de un statut special. De la cecul britanic negociat de Margaret Thatcher pana la excluderea euro.
Interesant este faptul ca celebrul discurs al primului ministru Winston Churchill din 1946 la Universitatea din Zurich a fost considerat de multi a fi primul pas catre integrarea postbelica. „Trebuie sa recream familia europeana, sau cat de mult putem din ea, si sa-i dam o structura sub care sa poata trai in pace, securitate si libertate. Trebuie sa construim un fel de Statele Unite ale Europei”, a subliniat el.
Desi este adevarat ca a vazut Regatul Unit mai mult ca un observator decat ca un membru al acelui proces. Pana la urma, a fost vazuta ca fiind mai legata de SUA si Commonwealth, mostenirea care a ramas din Imperiul Britanic, asa mentionata de populisti in timpul campaniei plebiscitare din 23 iunie 2016. Euroscepticii au obtinut 51,9% din voturi fata de 48,1% care a optat pentru permanenta. Cu un nivel de prezenta la vot de 72,16%, un avans de 1,2 milioane de buletine de vot a fost suficient pentru ca britanicii sa isi puna capat relatiei cu blocul.
Relatiile cu Bruxelles-ul fusesera intotdeauna un flagel pentru chiriasul de pe Downing Street. Mai ales pentru conservatori. Cumva, politicienii au reusit sa infrunte furtuna. Problema cu David Cameron este ca s-a ajuns la o fundatura. Sau cel putin asa a prezentat-o. Marea majoritate a expertilor consultati sunt de acord ca Brexitul ar fi putut fi evitat. Opinia publica nu a cerut cu adevarat un plebiscit privind ramanerea in UE. Cameron a fost cel care a iesit in strada o dezbatere care divizase intotdeauna randurile Partidului Conservator.
„Tories” eurosceptici erau extrem de ingrijorati de ascensiunea UKIP. Cu discursul sau anti-imigratie si anti-UE, un necunoscut de atunci Nigel Farage castiga tot mai mult teren. „Ai carisma unei carpe ude si aspectul unui functionar de banca de rang scazut”, i-a spus el lui Herman Van Rompuy la mijlocul dezbaterii din 2010 din Parlamentul European. Spectacolele sale jenante au facut titluri si l-au facut un erou al grupurilor anti-sistem. Multi au prezis lui Farage doar cincisprezece minute de glorie. Dar s-au inselat. „Recapata controlul granitelor” a devenit mai tarziu marea emblema a campaniei pro-Brexit.
Bruxelles-ul a oferit chiar Londrei o „frana de urgenta” pentru a opri intrarea migrantilor – suspendarea prestatiilor sociale, chiar si a celor la care aveau dreptul cetatenii UE – daca dovedea ca Regatul Unit nu poate rezista presiunii migratorii. Cameron a incercat sa vanda garantiile de acasa ca pe o victorie. Dar Westminster nu a cumparat-o.
Cand Cameron a organizat oficial referendumul, el s-a incurajat de faptul ca a castigat anterior votul pentru independenta Scotiei in 2014. Desigur, a fost nevoit sa-si ceara ajutor insasi Elisabeta a II-a cand se credea ca secesionistii aveau sanse reale de victorie. „Premierul” a jucat din nou un calvar cu referendumul pe UE convins ca acesta ar fi doar o plimbare. Dar a scapat de sub control. Ceva foarte semnificativ care dezvaluie masura in care Downing Street a subestimat miscarea este ca rezultatul nu a fost nici macar obligatoriu la inceput.
Campania pentru UE a fost dezastruoasa. Implicarea liderului de atunci al opozitiei laburiste, Jeremy Corbyn, a fost larg pusa la indoiala. Iar Boris Johnson, gandindu-se mai presus de toate la proiectia sa politica, a decis in ultimul moment sa se alature cauzei eurosceptice, nu scutit de minciuni si ilegalitati.
Cand rezultatele au fost cunoscute, chipul tulburat al lui Johnson a fost o poezie. La randul sau, Cameron si-a anuntat imediat demisia. Pe vremea ei, Margaret Thatcher dorise Regatul Unit in interiorul pietei unice, dar in afara institutiilor sale politice. Cameron ar fi putut interpreta rezultatul Brexitului ca pe un mandat din politica Iron Lady. Dar nu a fost asa. Si-a dat demisia in aceeasi dimineata de 24 iunie, cand a intrat pentru ultima oara pe mitica usa neagra a Numarului 10 fredonand un cantec.
Theresa May a preluat stafeta si a activat articolul 50 din Tratatul de la Lisabona, cand nici nu stia sa defineasca ce inseamna totul. „Brexit inseamna Brexit”, a repetat el ca un robot. A fost devorat de fiara politica de care Johnson a stiut sa beneficieze implinindu-si marele vis de a se muta in Downing Street.
„Care este alternativa?” a intrebat Macmillan in 1963. Nimeni nu stie inca in ce consta aceasta „Global Britain”, dar nu exista cale de intoarcere. Brexitul a sosit. Se naste o noua era.
